Să începem cu „începutul”…

Viaţa ca o scenă

 M-am născut în ziua de 26 martie 1954, la Tîrgu Mureş. Sunt berbec în adevăratul sens al cuvântului şi asta s-a văzut încă din copilărie, când firea mea, probabil puţin mai energică decît a altor copii, a izbutit să-i pună în dificultate pe părinţii mei.

Am copilărit la Tîrgu Mureş, mi-am petrecut adolescenţa la Tîrgu Mureş şi evident, mi-am întemeiat familia la Tîrgu Mureş.

Eram cu patru ani mai mic decât fratele meu pe care îl enervam mereu la joacă. Mă jucam cu el şi cu prietenii lui, iar ei mă puneau să fac de pază cu o mătură în spate. Asta a fost prima mea lecţie de politică: am înţeles atunci că trebuie să fiu activ ca să nu ajung să plimb o mătură…

În copilărie îmi doream să mă fac pompier. Îmi plăceau foarte mult maşinile acelea mari, roşii şi pompierii care stăteau mândri şi pe care eu îi priveam ca pe nişte supraoameni.

În şcoală, m-am remarcat cu năzbâtiile pe care le făceam. Înclinaţia mea spre actorie s-a făcut simţită încă de atunci, când îi distram pe colegi în timpul orelor. Lângă banca mea, scârţâia podeaua ca o maşină de scris. Bineînţeles că eu făceam şi pantomimă, iar zgomotul era dublat de gesturile mele ca şi cum scriam la maşină. Colegii din primul rând erau cei mai expuşi pentru că în momentul în care auzeau zgomotele acelea bizare izbucneau în râs, iar profesorii îi dădeau afară de la ore. La întâlnirea de 35 de ani de la terminarea liceului, am verificat să văd dacă mai există acea podea. A fost înlocuită!

După ce am absolvit Liceul Bolyai Farkas, mi-am continuat studiile la Institutul de Studii Economice din cadrul Universităţii Timişoara. Dorinţa mea de a juca pe scenă a căpătat aici un sens nou: am fost descoperit, ca tânăr talent, de către un prieten, Dan Cristian, un actor înnăscut. A fost o întâmplare. Dan Cristian mi-a propus să fac parte din trupa de teatru a facultăţii. Am fost mai mult decît încîntat, iar ceea ce făceam mi se potrivea ca o mănuşă. Am rămas şi am facut echipă acolo, pe scenă. Părinţilor mei nu le-a venit să creadă că sunt în stare să joc teatru. Îmi spuneau mereu că sunt rârâit şi că aşa ceva nu a văzut nimeni. Am încercat să le explic faptul că tocmai aşa ceva va vedea lumea de acum înainte, însă abia după ce m-au văzut în primul meu spectacol s-au liniştit. Mi-au spus, cu simplitatea aceea pe care numai oamenii trecuţi prin viaţă o pot avea, că ei speră doar ca eu să-mi termin facultatea. Ceea ce s-a şi întâmplat în 1977.

Teatrul a fost cel care mi-a scos-o în cale pe viitoarea soţie, Melinda. Am cunoscut-o în 1976, la repetiţii. Ştia despre mine că dorm pe scenă pentru că jucam teatru în două trupe: Thespis şi Thalia. Patru ani mai târziu, ne-am şi căsătorit. 

După terminarea facultăţii am fost repartizat  la IM Republica Reghin unde am lucrat ca economist. Am făcut naveta  2 ani şi a fost destul de greu, mai ales că eram implicat şi în trupa de teatru din Târgu Mureş. La 12,00 noaptea ajungeam acasă de la repetiţii, iar la 4 dimineaţa aveam tren spre Reghin, pentru că la ora 6,00 începea programul. S-a întâmplat de vreo câteva ori să vină controlorii de tren şi să mă trezească pe la Deda, pentru că eu dormeam dus şi ratasem coborârea. Ori de cîte ori pierdeam trenul şi întîrziam, şeful mă dojenea: „ Măi Laci, iar ai fost la fete!”

 În anul 1979, am reuşit să scap de navetă şi am revenit la Târgu Mureş, unde am lucrat ca economist  la BJATM.

Un moment foarte important a fost 8 martie 1982, ziua în care venit  pe lume fetiţa mea Eszter. Era un copil absolut normal, dar mie mi se părea că e aşa de mică încât mi-a fost frică în primul moment să o iau în braţe.

Din  1984, am fost Şef Birou Comercial la ICRA Târgu Mureş, iar din 1988 la ICRM Tîrgu Mureş unde m-a prins Revoluţia din 1989, când am fost ales preşedintele FSN pe unitate. A fost primul meu pas spre politică.

În 1990, am fost ales preşedinte al Filialei Judeţene  Mureş, funcţie pe care am deţinut-o până în 1994. În 1998, am fost ales vicepreşedinte executiv al UDMR, funcţie pe care o deţin şi în prezent, iar în perioada 2000 – 2006 am fost şi preşedintele Consiliului Reprezentanţilor Filiala Judeţeană Mureş a UDMR.

După 1990, a trebuit să renunţ la teatru, însă experienţa acumulată mi-a fost de folos, mai ales că pe scenă am înţeles că spiritul de echipă şi solidaritatea care îi uneşte pe oameni sunt valorile care dau cu adevărat credibilitate şi substanţă faptelor noastre. Am practicat mulţi ani tenisul, un sport care te face să vezi ce înseamnă să fi singur pe teren cu adversarul şi ce înseamnă să joci în echipă, în partidele de dublu. Încrederea în partenerul de joc, capacitatea echipei de a reacţiona ca un singur om, sunt lucrurile pe care le înveţi o singură dată în viaţă şi pentru care nici un sacrificiu nu este prea mic.

Odată cu debutul carierei politice mi-am început şi cariera parlamentară. Astfel, în 1990 am fost ales deputat în Parlamentul României.  Şi am început să fac din nou naveta, de data asta la Bucureşti. În perioada 1992 – 1995, am fost ales şi membru în Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor, calitate pe care am deţinut-o până în 1995. Din 1996 până în 2000, am fost secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, iar în 2000, am revenit în Parlamentul României ca deputat, calitate pe care o am şi în prezent.

Având în vedere că sunt pasionat de tenis, nu puteam să nu fac parte din echipa Parlamentului României. Mi-amintesc o situaţie amuzantă petrecută în Finlanda la Turneul de tenis al parlamentarilor. În prima echipă a României eram eu si colegul Szilagyi Zsolt, iar echipa a doua era formată de doi colegi de la PRM. Iar în sferturile de finală am picat să jucăm contra echipei Ungariei. Meciul decisiv era cel de dublu în care jucam eu cu Zsolt. I-am zis atunci lui Zsolt că ne mănâncă colegii dacă nu-i batem pe unguri pentru că o să spună că am vândut meciul. M-am  dus la colegul de la PRM care stătea lângă fileu şi i-am zis: „Cornele, sloganul nostru în acest meci va fi: Deşteaptă-te române!”. Şi aşa a fost că am câştigat meciul.

Sfârşitul lunii decembrie 2004 a fost un moment marcant pentru mine întrucât am fost numit ministru delegat pentru lucrări publice şi amenajarea teritoriului, o funcţie care presupune multă responsabilitate. Mi-a fost destul de uşor să mă acomodez, mai ales că între 1996 şi 2000 am fost secretar de stat pe acelaşi domeniu, iar experienţa acelei perioade mi-a fost extrem de utilă şi cred că am valorificat-o din plin ca ministru. Din aprilie 2007, după restructurarea Guvernului am devenit ministru al Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor, iar sfera mea de activitate a devenit mult mai largă având în vedere că am preluat gestiunea programelor finanţate din fonduri europene.

Funcţia de ministru a fost, cu certitudine, o mare provocare pentru mine şi pentru echipa mea, şi cred că i-am făcut faţă cu succes. În această perioadă, am făcut eforturi susţinute pentru a obţine cât mai mulţi bani pentru programele pe care le aveam de gestionat. Presupun că mulţi dintre colegii mei de la Ministerul de Finanţe se roagă să scape odată de mine, deoarece am reuşit întotdeauna să obţin de la ei banii pe care acest minister, nu foarte darnic de altminteri, îi administrează cu atâta stricteţe!

Ca ministru al Dezvoltării, am reuşit să obţin fonduri mult mai mari decât cele preconizate iniţial pentru programele de infrastructură rurală, am pornit un nou program de reabilitare a sistemelor de alimentare cu apă şi a staţiilor de epurare în localităţile cu mai puţin de 50.000 de locuitori.

Am deblocat programul de reabilitare termică a blocurilor de locuinţe aducând modificări în legislaţie care să încurajeze asociaţiile de proprietari să se înscrie în program.

După mai bine de un an de insistenţe şi solicitări, am izbutit, în 2007, să promovăm un program special pentru construcţia de locuinţe destinate chiriaşilor evacuaţi din casele naţionalizate.

Anul trecut, am promovat un alt program nou pentru realizarea a 70 de bazine de înot în toată Romînia, iar construcţia efectivă a acestor obiective va începe din acest an.

Un moment foarte dificil pe care consider că l-am trecut cu bine a fost cel al inundaţiilor devastatoare din anii 2005 şi 2006 când mii de oameni au rămas fără case. Imaginea acelor oameni năpăstuiţi îmi stăruie şi acum în minte. Am reuşit să reconstruim peste 1.500 de case şi am asigurat materiale de construcţii pentru refacerea altor 15.500  de locuinţe. Nu ştiu dacă este mult sau puţin, însă ştiu un lucru, pe care l-am învăţat de mic, anume că nu poţi face nimic pentru tine, dacă nu ai făcut ceva bun pentru semenii tăi!

Acum îmi doresc să mă întorc definitiv în Tîrgu Mureş. Aici este familia mea. Într+un anume fel, am fost întotdeauna aici, cu sufletul şi cu mintea, chiar şi atunci când eram departe de casă. Am trei nepoţei, pe care vreau să-i văd mari şi de care sunt foarte mândru. Primul nepoţel, Egon, este de la fiica mea Eszter, care în curând îmi va aduce şi un al doilea nepoţel, iar de la fiul meu Levente, am două nepoţele, Panna şi Boróka. Am şi doi câini basset hound, Jefferson şi Betty, care, evident, fac parte din familie.

Iubesc Tîrgu Mureşul. De aceea, am şi decis să candidez la Primărie.